Între iunie şi septembrie, cu căţel, cu purcel, boema bucureşteană se muta la 2 Mai. Cele aproximativ 500 de case, cât număra sătucul vecin cu Mangalia, erau locuite de ruşi lipo­veni, tătari, români. În lunile de vară, aşezarea de la malul mării avea cea mai mare densitate de cele­brităţi pe centimetru pătrat din întreaga Ro­mânie. Poposeau în fiecare an la aceeaşi gazdă. Gustau deliciile habitatului simplu, fără pretenţii, tipic ţărănesc, compensat de farmecul peisajului sălbatic, puţin afectat de cuceririle lumii moderne. 

Căci 2 Mai era pe-atunci o aşezare rurală cu nimic deosebită în privinţa confortului de “omoloagele” din alte zone ale ţării: un singur magazin alimentar şi unul cu “de toate”, bazarul, Restaurantul “Dobrogeanul” –  emblema locului onorată ca atare pe vederi, poşta şi cam atât. Deosebit l-au făcut înteme­ietorii satului, cei care-şi vor fi ridicat primii casele pe ţărmul mării. Şi, după cum consemnează memoria locului, poeta Nina Cassian. Poveşti cu cele­brităţile lumii de-atunci ne-au spus astăzi localnicii din 2 Mai, deo­potrivă cu cei plecaţi prin alte locuri, dar care păstrează în memorie far­mecul unui loc unic. 


POETA NINA CASSIAN A “INVENTAT” NUDISMUL

Cum de-a ajuns apoi satul 2 Mai locul predilect al boemei nu se ştie cu precizie. Partea de sud a litoralului românesc al Mării Negre fusese frec­ventată de “lumea bună” şi între cele două războaie mondiale. Ce-ar fi “clasa de mijloc” a României interbelice deţinea case de vacanţă la Mangalia. Puţin mai la sud, în Balcicul drag Majestăţii Sale, Regina Maria aduna vară de vară elita artistică a vremii. În anii ’50, Balcicul aparţinea Bulgariei, iar elita cultu­rală s-a mutat ceva mai la nord, dar tot prin zonă. 

Se spune că Nina Cassian a descins prima în sătucul dobrogean şi că rebela poetă ar fi “inventat” nudismul, devenit, în timp, “marca locului”. “2 Mai, un sat de lângă Mangalia. Plajă direct din ogradă, cu Ali, femeia noastră Kati – totul dulce şi paşnic (afară de înecul unei fete). Am scris vreo 20 de poezii, regăsindu-mă în sfârşit!!!”, confirmă poeta în jurnal cunoştinţa făcută cu localitatea dobrogeană în vara îndepărtatului 1955. A revenit aproa­pe an de an, probabil a adus prieteni, amici, cunoştinţe – majoritatea apar­ţinând sexului “tare”, dacă e să dăm crezare bârfelor cu generozitate puse-n circuit de confraţi. Deşi trăieşte de ani buni în Statele Unite, amintirea Ninei Cassian este puternică şi astăzi la 2 Mai. 
DRUMUL SPRE PARADIS
Drumul către paradisul de la 2 Mai nu era tocmai simplu. “Era un chin să ajungi, reface mental Irina Damiean traseul. Podul care face acum legătura cu Mangalia nu exista. Ca să străbaţi cei doi kilometri dintre 2 Mai şi Mangalia aveai două posibilităţi: fie mergeai prin şantierul naval – calea directă, dar ceva mai aventuroasă, fie ocoleai vreo 10-15 kilometri, prin Limanu.

Circula autobuzul 24, tipul vechi, cu burduf, era ca vai de el. Dacă aveai maşină, era ceva mai confortabil, dar oricum ocoleai, că alt drum nu era.” Pentru că autobuzul trecea prin localitate, considerată de graniţă, gră­nicerii opreau autobuzul şi făceau un control pasageri­lor. “Varianta prin port era ceva mai directă, povesteşte mai departe Irina Damiean, scurtai mult, dar şi să duci bagajele de la gară, care este la celălalt capăt al oraşului, să traversezi tot portul – se trecea pe pontoane, apoi de un podeţ de bârne, dedesubt se vedeau vapoarele – nu era chiar lesne.” “Să treci prin port nu era nici o pro­blemă, confirmă Carmen Costea. Scurtătura «la picior» era, teoretic, pentru angajaţii portului. Dar nu te întreba nimeni, paznicii erau tot de-ai satului, te vedeau că mergi să iei pâine de la Mangalia, te lăsau, nu era cu intrare. Dacă veneai ca turist, cu bagajele, era greu. Altminteri, treceam de câte ori voiam.” 

MÂNCAT, BĂUT ŞI PLAJĂ NONSTOP

Ajunşi în sat, fiecare tragea la gazda “lui”. “La noi, ca la toată lumea, spune mai departe Carmen Costea, erau familii care veneau an de an. Ne anunţau prin vederi, prin scrisori, «Rezervaţi-mi între data cutare şi cutare, camera de la stradă, că vin». Sau ne scriau. Aveam zeci de vederi, le foloseam apoi pe post de făraş, că n-aveam ce face cu ele, la câte primeam. În plus, se cam ştia care când vine. 

Fiecare îşi găsise câte o gazdă unde se simţea bine, se obişnuise. Mai veneau împreună, mai multe familii, se cazau îm­preună, la modul cameră lângă cameră, nu se deranjau. Erau şi oameni care stăteau mai mult, dar, de regulă, stăteau cam două săptămâni. Nu era vacanţă de zece zile ca acum, lumea îşi împărţea concediul în două, două săptămâni la mare, două la munte. Sigur că erau şi excepţii, unii stăteau şi vara întreagă. 

La casa de peste drum stătea Nina Cassian. Zăcea pe poartă nonstop, venea în mai şi mai pleca în oc­tombrie, făcea parte din peisaj. Când dispărea Nina Cassian, clar nu mai era sezon. A venit vreo 40 de ani la rând, a venit la tinereţe, şi a plecat la 75 de ani.” Alt obişnuit al locului era actorul Jorj Voicu. “Era o apariţie, şi-a amintit şi Nicolae Algiu. Avea nişte kilograme în plus – mai multe, aşa -, noi râdeam, spuneam că, dacă intră în apă, creşte nivelul mării. Localnicii se cam fe­reau să-l găzduiască, le era frică să nu le rupă patul! Umbla îmbrăcat într-o chestie albă, un fel de cămaşă foarte lungă, arăta ca o chestie albă care se mişca. Tot aşa intra şi în mare. Dar era simpatic.” 

Tot turistul făcea primul drum la poştă, să dea telefon acasă. “Se stătea la coadă cu orele, şi-a amintit în continuare Irina Damiean. Erau două telefoane cu fise, dacă se strica unul, coada se muta toată la celălalt.” Nimeni nu era scutit de coada la telefon. “Când m-am făcut mai mare mă şmecherisem, povesteşte amuzată şi Carmen Costea: trebuia să sun acasă să spun că am ajuns, dar sunam din gară de la Mangalia imediat ce ajungeam. «Bună, am ajuns bine, pa, că nu pot să mai vorbesc!», şi închideam rapid. Îmi ziceam că mai sun eu altă dată. Dar în 2 Mai, dacă vedeam o coadă de zece persoane, mi se părea că-s multe – «Paaaa, altă dată!». Şi uite aşa mă trezeam că se face 15 septembrie şi nu mai sunam.” Nimeni n-avea telefon la 2 Mai. A fost epoca de glorie a vederilor. “Era o nebunie cu vede­rile, un fel de tabiet, continuă Carmen. Toată lumea trimi­tea, imediat ce ajun­gea, a doua zi era la poştă să pună vederi. La mama, la bunica, la mătuşi, unchi, prietenelor, colegelor.”

Pentru unii, “programul” zilei consta în… relaxare pe toată linia. “Era libertate, rezumă Carmen Costea şirul vacanţelor la 2 Mai. Doar de asta veneau, să se relaxeze. Ce făceau toată ziua? Mâncau, fumau, beau şi făceau plajă nonstop. În curte la Babica au fost numai familii de medici. Mai venea o familie de diplomaţi. Aterizau de la New York, aveau o vilă în Bucu­reşti, dar soseau, lăsau bagajele şi se cărau direct la 2 Mai. Se săturaseră de atâta cravată, cămaşă la dungă. Aici era un loc unde nu-i cunoştea nimeni, aveau şi ei voie să stea în slip, să-şi ia un băţ şi să dea la peşte pe dig, nu se uita nimeni, în 2 Mai era doar domnul şi prenumele, atât.” 

Toată lumea făcea nudism la 2 Mai. Plaja, lată şi… ferită de privirile indiscrete, s-a îngustat an de an după apariţia Şantierului Naval de la Mangalia. “Şantierul ăsta a fost într-un fel o nenorocire pentru 2 Mai, este de părere Toma Toader, a stricat farmecul sălbatic al locului. Construcţiile din şantier au deviat curenţii, s-a produs oricum un fenomen, că plaja s-a tot micşorat an de an.”

Dar nu chiar toţi musafirii stăteau ziua-ntreagă tolăniţi la soare. În solitudinea camerei sau în văzul tuturor, scriitorii şi pictorii îmbinau utilul cu plăcutul. Bunăoară, pe Nina Cassian locul trebuie c-o inspira. Zilele petrecute la 2 Mai, nota adesea în jurnal, erau propice creaţiei. Multe dintre versurile sale au fost create în ambianţa unică a satului dobrogean. 

Mai uşor depistai cu ce se ocupă pictorii. “Pictau cu apă de mare, pe dig pictau, şi-a amintit Carmen Costea. Aveau bor­cănele cu apă de mare, pictau, cică ieşea altfel. Eu, copil fiind, ziceam: «Ia, uite, mai măzgăleşte una, mai e o ne­bună!». Noi, copiii, care bântuiam de la un dig la altul, ne luam la întrecere, normal că îi consideram nebuni. Să stai tu patru ore în fund şi să mânzgăleşti, să aştepţi să treacă şalupa sau să prinzi momentul când se întorc pescarii. Ni se părea că stau acolo de-o veşnicie.”

Mesele zilnice erau asigurate tot de gazdă. “Îmi aduc aminte de-o actriţă de mâna a paişpea, destăinuie şi Toma Toader din hachiţele vedetelor de-odinioară, care-o chinuia pe mama îngrozitor, voia şapte feluri de mâncare pe zi, avea tot felul de pretenţii.” Meniul era pe bază de peşte, în principal, de care locul nu ducea lipsă. În plus, fiecare se descurca cum putea. 

Bărbaţii lucrau în turism, în staţiuni, povesteşte Carmen Costea. “Atât timp cât făceai aprovizionare la hotel, îţi făceai şi ţie parte, cu bani, fireşte. Se mai găsea şi la alimentară, lumea se descurca. Mătuşă-mea, tanti Moti, se descurca chiar bine. Soţul ei era şofer, aveau mai mulţi bani, mai multe posibilităţi, mulţi se cazau la ea. Avea şi 30 de persoane la masă. Ţin minte că m-a chemat să o ajut cu un grup mai mare venit din Tel Aviv, cel mai mic avea 1 an şi cel mai mare 80 de ani. O doamnă mai în vârstă m-a chemat într-o zi şi m-a rugat să mă duc la alimentară să îi cumpăr fix un cubuleţ de unt, din acela mic, cum sunt acum pentru micul dejun. Că îi trebuie neapărat, să mă duc să îi cumpăr. M-am uitat la ea, am crezut că e nebună. De unde să îi găsesc eu unt, şi încă un cubuleţ mic? Aveam unt, cumpăram, i-a şi găsit tanti Moti, dar nu aşa imediat. Trebuia să se întoarcă cineva, fie de la Constanţa, fie de la Bucureşti, să facă aprovizionare.”

IDILE DE-O VARĂ

Nina Cassian o numea pe gazda ei de la 2 Mai “femeia noastră, Katy”. Despre cum îi priveau localnicii pe vizitatori, ce impresie le produceau, cum şi cât intrau în relaţii cu ei ne-au explicat mai departe interlocutorii noştri. Iar relaţiile localnici-“vedete” erau de tot felul: spontan se înfiripau idile; musafiri şi gazdă îşi mai treceau împreună zilele lungi de vară; se tratau cu politeţe distantă şi, de ce nu, se mai şi ignorau. La 2 Mai, regula casei era că nimeni nu dădea socoteală nimănui, pentru nimic.  Apoi tace, zâm­beşte “conspi­rativ” şi ne lasă să înţelegem ce vrem. 

“Localnicii nu-i băgau în seamă, îşi aminteşte Carmen Costea. Foarte puţini aveau televizor, nu existau atâtea televizoare, în toate curţile mormăia Radio Vacanţa. De fapt aveau, dar nu ca acum, când totul de întâmplă la televizor, totul se anunţă la televizor. Mai recunoşteai un actor, un cântăreţ. Localnicii nu-i întrebau nimic. Nu tăbăra nimeni pe ei. Eu îi mai ştiam, locuiam la Bu­cu­­reşti şi veneam în vacanţe. Dar la fiecare casă era câte-o vedetă. În plus, localnicul nu făcea plajă, nu s-a po­menit aşa ceva, deci mai toată ziua nu se în­tâl­neau.” 

Să dai nas în nas cu o “vedetă” era ceva obiş­nuit. Elena Algiu şi-a amintit că a stat la o coadă cu Emil Hossu. “Familia mea se conversa pe plajă cu Ioan Chiri­lă, venea cu soţia şi copiii, îşi aminteşte Irina Damiean. Eram mici, mă jucam cu Tudor în nisip, tata vorbea cu Ioan Chirilă despre fotbal. Mama era mai «în temă» cu vedetele. La bunicii mei în curte au stat mulţi – actriţele Marga Barbu, Olga Tudorache, Ileana Stana Ionescu, Dorina Lazăr. De regulă, nu erau pro­bleme, unul singur, fiul unui regizor, Andrei Şerban dacă nu greşesc, era mai… zbuciumat, aşa, avea mai multă personalitate, ai mei s-au gândit dacă să-l mai primească. Dar astea erau excepţii. Îmi mai aduc aminte de Ro­dica Popescu Bitănescu, Alexandru Paleologu, Iurie Darie, Alexandru Arşinel.”

“Au fost vremuri frumoase, conchide Carmen Cos­tea. Acesta este un sat care aparţine de comuna Li­manu, dar toate se întâmplau la 2 Mai, nu în centrul de co­mună, turismul aici era în floare. Cine venea avea aceleaşi condiţii ca şi oamenii locului, mâncau la fel, se spălau în curte la butoi, dormeau în camerele folosite peste an de săteni. Oamenii erau parcă «mai egali»”. 

Sursa: http://jurnalul.ro/scinteia/special/celebritatile-epocii-isi-petreceau-vacanta-la-2-mai-520294.html


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *